Te-am căutat

 

Te-am căutat îndelung în brațe străine și în priviri pierdute de praful timpului ce s-a așternut pe drumul meu acum. A fost o licărire, un surâs și un suspin ce credeam a fi mai mult, dar totul și-a pierdut strălucirea ce părea să o aibă.

Te-am ascultat în alte voci peste care acum s-a așezat tăcere de mormânt. Am zidit un pod ce s-a sfărâmat bucată cu bucată, dar din care au mai rămas doar rămășițe... iluzii frânte și vagi amintiri. A fost un timp, o tăcere și-o lacrimă prelinsă pe obraz.

Până când ai apărut tu - omul inimii mele – și ai pictat cerul vieții mele în culorile curcubeului. Cu o ușoară urmă de teamă, a încolțit speranța în suflete îndepărtate. Cuvinte, fotografii și dorințe agățate într-un pom al visurilor au devenit în timp împliniri și amintiri prețioase, ce le păstrez cu scumpătate în cufărul amintirilor inimii mele.

O mână într-o altă mână.

Un drum pășind împreună.

Un țel în fața noastră.

Drumul fiind pe alocuri cu pietre și gropi presărat, făcându-ne să șchiopătăm, să-ncetinim, să ne-odihnim... și apoi cu-n nou elan să pornim iarăși la drum. O, drum al dragostei, tu nu ești numai presărat cu flori. În fața ta nu poți vedea, ce va veni, ce va fi, dar alegi să pășești prin credința că vei izbuti, că la un moment dat toate barierele se vor da la o parte din calea dragostei. Trebuie să crezi! Nu e întotdeauna ușor, dar e frumos în doi. Să ai cu cine-ți împărți bucuriile și înjumătăți durerile. Să-ți cunoască el durerea din suflet doar privindu-te în ochi. Să creadă în tine, când tu nu mai crezi. Să-ți fie sprijin când tu ai nevoie de proptele. Să fie acolo. Să fim amândoi. Să vegheze El asupra noastră. Să credem, să luptăm și să continuăm a ne scrie povestea cu ce avem mai bun în noi.

Inima mea și-a încetat căutarea, pentru că tu ești omul la care inima mea s-a oprit, omul inimii mele.

Peste ani și ani, să privim în urmă cu adâncă mulțumire și să spunem: s-a meritat din plin!