Șir de cuvinte

Într-un moment de agonie ea a cedat. Așa cum era și cum se simțea s-a îndreptat spre el. Cu capul aproape plecat iar cu mâinile părea că cere ceva subtil. Și-a zis ca măcar surâsul să și-l păstreze. Să dea un aer de armonie, aproape uitând de zilele pustii în care a stat de veghe în așteptarea răspunsului. Da, cu mâinile voia să primească răspunsul lui. În avansarea ei nesigură era incertitudine.  Nu știa ce îi va putea aduce aceasta. O reînoire a speranței sau un pas trist ce trebuia să-l dea înapoi.  Și dacă ar fi dat înapoi, ea tot spre înainte mergea.   Răspunsul lui... a ajuns la ea. L-a primit. Dar nu așa clar precum ea se aștepta. Un răspuns încețoșat, din care ea nu a înțeles prea mult. Să pară a fi sau a nu fi ? Sau doar a fi și a nu fi? Sau doar a părea.. Nici ea nu mai știa. A rămas pierdută în ceața deasă ce-i acoperea orizontul. Dar în rătăcirea ei și-a făcut curaj. Da, și-a făcut curaj!  Curaj ca să renunțe la speranță. La tot ce putea însemna... la a fi. La iluzii

  Ea aștepta, iar el tăcea. Tăcerea lui i se parea insuportabilă. Se întreba oare cât va mai dura? Când avea de gând să rupă lanțul tăcerii, ce-l purtase după el atâta drum. Când avea să  î și facă curaj să-i spună ceva... orice. O fărâmă din vorbele lui, ce-i dădeau răgaz inimii ei. Ce-i stâmpăra setea de speranță. Voia să știe ce va urma... să continue să aștepte sau sa afle calea de eliberare  din colivia în care se găsea. Voia un semn, un cuvânt, ce pentru ea însemna totul rezumându-se la doar două cuvinte. Speranță sau eliberare?    Ea nu știa cum de gândul ei trăgea mereu la el, ca un fier spre magnet. Se întreba dacă și lui i se întâmpla la fel... Dar se îndoia în privința lui. Tăcerea lui vorbea. Și totuși o speranță dulce tot mai avea... Răspunsul ei era la el, iar ei îi era greu să-și facă curaj să il ceară. Nu de teama că nu l-ar fi primit, sau de răspuns, oricare ar fi fost el, căci se aștepta la orice din partea lui. La cât de imprevizibil fusese la început, dar cu o

    E primăvară.E iar primăvară. Timpul când totul revine la viață, iar noi ne dezmorțim sufletele după iarna înghețată. Ghioceii şi-au făcut timid apariția din zăpada rece. Aşa fragili, precum sufletele oamenilor. Între ploaie şi soare totul a devenit verde. Iarba s-a împrietenit cu florile galbene ce au apărut ca prin minune şi se bucură de compania ce şi-o țin, ştiind că va veni clipa când vor trece. Ele, floricelele galbene vor lua forma unor păpădii, cărora vântul le va smulge ultimul semn de viață.Totul trece, şi noi trecem. Mă întristez când văd că tot mai puțini sunt acei ce se bucură de minunea naturii şi semnele primăverii. Nu pot exprima gingăşia pe care o văd în florile pomilor... albe, roz şi mireasma ce o emană. Păsările în bucuria lor, îşi cânta cântul lor. Parcă ar vrea să ne transmită vibrația primăverii şi a vieții totodată. Parcă de acolo de sus cocoțate, ne văd fețele tot mai triste şi posomorâte, ca şi cum am asista la înmormântare zilnic.    Uităm să trăim. U