O speranță între așteptare și tăcere II
Într-un moment de agonie ea a cedat. Așa cum era și cum se simțea s-a îndreptat spre el. Cu capul aproape plecat iar cu mâinile părea că cere ceva subtil. Și-a zis ca măcar surâsul să și-l păstreze. Să dea un aer de armonie, aproape uitând de zilele pustii în care a stat de veghe în așteptarea răspunsului. Da, cu mâinile voia să primească răspunsul lui. În avansarea ei nesigură era incertitudine. Nu știa ce îi va putea aduce aceasta. O reînoire a speranței sau un pas trist ce trebuia să-l dea înapoi. Și dacă ar fi dat înapoi, ea tot spre înainte mergea. Răspunsul lui... a ajuns la ea. L-a primit. Dar nu așa clar precum ea se aștepta. Un răspuns încețoșat, din care ea nu a înțeles prea mult. Să pară a fi sau a nu fi ? Sau doar a fi și a nu fi? Sau doar a părea.. Nici ea nu mai știa. A rămas pierdută în ceața deasă ce-i acoperea orizontul. Dar în rătăcirea ei și-a făcut curaj. Da, și-a făcut curaj! Curaj ca să renunțe la speranță. La tot ce putea însemna... la a fi. La iluzii