O speranță între așteptare și tăcere II

-
Într-un moment de agonie ea a cedat. Așa cum era și cum se simțea s-a îndreptat spre el. Cu capul aproape plecat iar cu mâinile părea că cere ceva subtil. Și-a zis ca măcar surâsul să și-l păstreze. Să dea un aer de armonie, aproape uitând de zilele pustii în care a stat de veghe în așteptarea răspunsului. Da, cu mâinile voia să primească răspunsul lui. În avansarea ei nesigură era incertitudine. Nu știa ce îi va putea aduce aceasta. O reînoire a speranței sau un pas trist ce trebuia să-l dea înapoi. Și dacă ar fi dat înapoi, ea tot spre înainte mergea.
 Răspunsul lui... a ajuns la ea. L-a primit. Dar nu așa clar precum ea se aștepta. Un răspuns încețoșat, din care ea nu a înțeles prea mult. Să pară a fi sau a nu fi ? Sau doar a fi și a nu fi? Sau doar a părea.. Nici ea nu mai știa. A rămas pierdută în ceața deasă ce-i acoperea orizontul. Dar în rătăcirea ei și-a făcut curaj. Da, și-a făcut curaj!  Curaj ca să renunțe la speranță. La tot ce putea însemna... la a fi. La iluziile pe care speranța le-a adus cu ea. Pentru ca uneori e mai bine să renunți... Să renunți a te mai amăgi.
 A așteptat. Așteptarea devenindu-i prea lungă. Iar răspunsul primit nu a fost pe măsura așteptării. El mai tare a amețit-o. Și a lăsat-o abandonată în altă mulțime de gânduri, ce iarăși nu-i dădeau pace. Dar gata! Gata cu așteptarea! Gata cu visarea! Voia să asculte susurul liniștii pentru sufletul ei tulburat. 
 Acum, ea simțea nevoia să pună capăt acestui fir de speranță. A ținut prea strâns de el, dar zadarnic. Era timpul să-i dea drumul. Voia să-și calce speranța în picioare. Să o facă bucați bucățele!  Îi era greu... inima ei bună n-ar fi vrut s-o lase să facă crudul pas. Speranța... Îi era milă de ea, dar în urma tuturor petrecute a realizat că speră degeaba... Speră în van...
O speranță ori o alimentezi ori o lași să moară. Nu este cale de mijloc. 
*** 
Dar... dacă în timp, pe nesimțite speranța își adună cioburile împrăștiate și-ar prinde iar contur de viață? 
Oh nu! Speranță, tot tu ești?   

Postări populare de pe acest blog

Scrisoare de Kafka către Felice

-
Imagine
„ O dată mi-ai scris că voiai să stai lângă mine în timp ce scriu; gândește-te doar că n-aş mai putea scrie (nici altminteri nu prea sunt în stare), dar atunci n-aş mai putea scrie deloc. [...]  Nu poți fi niciodată îndeajuns de singur când scrii, din cauza asta nu poate fi niciodată destulă tăcere în jurul tău când scrii, noaptea este încă prea puțin noapte. Din cauza asta nu poate fi niciodată destul timp la dispoziție, căci drumurile sunt lungi şi te rătăceşti uşor, uneori te cuprinde spaima şi, fără nici o constrângere şi ispită, îți vine dorința să fugi îndărăt (o dorință întotdeauna greu pedepsită mai târziu), ca atunci când ai primit pe neaşteptate un sărut de pe gura cea mai iubită! ”                                                                                                                           Kafka către Felice
Citiți mai multe

Te-am căutat

-
Imagine
  Te-am căutat îndelung în brațe străine și în priviri pierdute de praful timpului ce s-a așternut pe drumul meu acum. A fost o licărire, un surâs și un suspin ce credeam a fi mai mult, dar totul și-a pierdut strălucirea ce părea să o aibă. Te-am ascultat în alte voci peste care acum s-a așezat tăcere de mormânt. Am zidit un pod ce s-a sfărâmat bucată cu bucată, dar din care au mai rămas doar rămășițe... iluzii frânte și vagi amintiri. A fost un timp, o tăcere și-o lacrimă prelinsă pe obraz. Până când ai apărut tu - omul inimii mele – și ai pictat cerul vieții mele în culorile curcubeului. Cu o ușoară urmă de teamă, a încolțit speranța în suflete îndepărtate. Cuvinte, fotografii și dorințe agățate într-un pom al visurilor au devenit în timp împliniri și amintiri prețioase, ce le păstrez cu scumpătate în cufărul amintirilor inimii mele. O mână într-o altă mână. Un drum pășind împreună. Un țel în fața noastră. Drumul fiind pe alocuri cu pietre și gropi presărat, făcându-n
Citiți mai multe

Prin harul Lui trăiesc

-
Imagine
Mă trezesc dimineața, mă ridic din pat și deschid fereastra camerei. O adiere proaspătă și dătătoare de viață pătrunde prin perdeaua subțire. E o nouă zi. Harul e reînoit peste viața mea. În minte îmi vine: „Harul Meu îţi este de ajuns.” Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”  2 Corinteni 12:9 Da, recunosc Dumnezeul meu. Totul e har. Suflarea din mine, bătaia inimii ce-o port și simt în piept. Clipa dată, ziua de azi în care am pășit, darul de a trăi, de a vedea minunea Lui aici aproape și de a simți privirea Lui plină de dragoste îndreptată spre ființa mea nevrednică. El mă iubește! M-a iubit de la început și a continuat să mă iubească, chiar dacă eu uneori m-am revoltat și am crezut că Lui nu îi mai pasă de mine, că m-a uitat. Oh, dar cât de mult mă înșelasem! Dumnezeu fusese mereu acolo. Chiar în pustiul vieții mele, El era acolo. Obosită de lungul drum nu-l vedeam, dar prin puterea Lui înaintam. El îmi dădea
Citiți mai multe