O speranță între așteptare și tăcere I
Ea nu știa cum de gândul ei trăgea mereu la el, ca un fier spre magnet. Se întreba dacă și lui i se întâmpla la fel... Dar se îndoia în privința lui. Tăcerea lui vorbea. Și totuși o speranță dulce tot mai avea... Răspunsul ei era la el, iar ei îi era greu să-și facă curaj să il ceară. Nu de teama că nu l-ar fi primit, sau de răspuns, oricare ar fi fost el, căci se aștepta la orice din partea lui. La cât de imprevizibil fusese la început, dar cu o imprevizibilitate care ei îi plăcuse și care făcuse ca inima ei să tresalte, acum îi era frică că va trăi fix opusul începutului. Dar o frică diluată cu consolarea că el nu e pentru ea. Se întreba cum a putut ca el să-i capteze atenția, ei, tocmai ei, neștiind dacă sosise într-un moment potrivit sau nepotrivit în viața ei.
Și acum, cu cât tăcerea lui era mai adâncă, cu atât nerăbdarea și neliniștea ei creșteau în dorința de a face ea un pas spre el. Se gândea că poate fusese înșelată de o iluzie oarbă și se lăsase purtată de valul speranței. Dar, ce speranță? Una închipuită de ea. O vană dulce amăruie speranță... La toate astea, inima ei avea nevoie de un răspuns, iar mintea de o explicație. Voia să știe. Să înțeleagă ce s-a întâmplat cu ea. Se vedea pierdută în noianul de gânduri. Simțea că nu mai poate trăi așa, amăgindu-se singură după fluturii ce erau liberi să zboare... Voia adevărul din mâna lui. Cel care îi va reda liniștea.