O speranță între așteptare și tăcere I

  Ea aștepta, iar el tăcea. Tăcerea lui i se parea insuportabilă. Se întreba oare cât va mai dura? Când avea de gând să rupă lanțul tăcerii, ce-l purtase după el atâta drum. Când avea să își facă curaj să-i spună ceva... orice. O fărâmă din vorbele lui, ce-i dădeau răgaz inimii ei. Ce-i stâmpăra setea de speranță. Voia să știe ce va urma... să continue să aștepte sau sa afle calea de eliberare  din colivia în care se găsea. Voia un semn, un cuvânt, ce pentru ea însemna totul rezumându-se la doar două cuvinte. Speranță sau eliberare? 

  Ea nu știa cum de gândul ei trăgea mereu la el, ca un fier spre magnet. Se întreba dacă și lui i se întâmpla la fel... Dar se îndoia în privința lui. Tăcerea lui vorbea. Și totuși o speranță dulce tot mai avea... Răspunsul ei era la el, iar ei îi era greu să-și facă curaj să il ceară. Nu de teama că nu l-ar fi primit, sau de răspuns, oricare ar fi fost el, căci se aștepta la orice din partea lui. La cât de imprevizibil fusese la început, dar cu o imprevizibilitate care ei îi plăcuse și care făcuse ca inima ei să tresalte, acum îi era frică că va trăi fix opusul începutului. Dar o frică diluată cu consolarea că el nu e pentru ea. Se întreba cum a putut ca el să-i capteze atenția, ei, tocmai ei, neștiind dacă sosise într-un moment potrivit sau nepotrivit în viața ei. 

   Și acum, cu cât tăcerea lui era mai adâncă, cu atât nerăbdarea și neliniștea ei creșteau în dorința de a face ea un pas spre el. Se gândea că poate fusese înșelată de o iluzie oarbă și se lăsase purtată de valul speranței. Dar, ce speranță? Una închipuită de ea. O vană dulce amăruie speranță... La toate astea, inima ei avea nevoie de un răspuns, iar mintea de o explicație. Voia să știe. Să înțeleagă ce s-a întâmplat cu ea. Se vedea pierdută în noianul de gânduri. Simțea că nu mai poate trăi așa, amăgindu-se singură după fluturii ce erau liberi să zboare... Voia adevărul din mâna lui. Cel care îi va reda liniștea.