Povestea primăverii

    E primăvară.E iar primăvară. Timpul când totul revine la viață, iar noi ne dezmorțim sufletele după iarna înghețată. Ghioceii şi-au făcut timid apariția din zăpada rece. Aşa fragili, precum sufletele oamenilor. Între ploaie şi soare totul a devenit verde. Iarba s-a împrietenit cu florile galbene ce au apărut ca prin minune şi se bucură de compania ce şi-o țin, ştiind că va veni clipa când vor trece. Ele, floricelele galbene vor lua forma unor păpădii, cărora vântul le va smulge ultimul semn de viață.Totul trece, şi noi trecem. Mă întristez când văd că tot mai puțini sunt acei ce se bucură de minunea naturii şi semnele primăverii. Nu pot exprima gingăşia pe care o văd în florile pomilor... albe, roz şi mireasma ce o emană. Păsările în bucuria lor, îşi cânta cântul lor. Parcă ar vrea să ne transmită vibrația primăverii şi a vieții totodată. Parcă de acolo de sus cocoțate, ne văd fețele tot mai triste şi posomorâte, ca şi cum am asista la înmormântare zilnic.
   Uităm să trăim. Uităm să ne bucurăm de lucrurile mici ale vieții, care ne împrospătează sufletele şi ne aduc un zâmbet pe buze. Trebuie să mai ai o inimă caldă, ca să te poți bucura de o floare ruptă de la marginea drumului, oferită de un copil.
   Am stat, sub singurul pom din parc, căruia pe ramurile-i atârnau flori. Flori frumoase. Poate m-au inspirat, poate nu... sau, a fost doar primăvara? Dar, o albină năzdrăvană m-a alungat, bâzâindu-mi că locul e al ei.
   Acum stau pe o bancă, întoarsă cu privirea spre pomul înflorit. Îl privesc în ansamblu. E mai frumos de aici. Oare îi lipsesc? A ştiut când am stat lângă el şi l-am admirat? Da, copacule, îmi eşti drag şi mă bucur că prin tine, am văzut primăvara încă o dată, mai minunată.Să te bucuri de tot ce te înconjoară, te face să pari şi ridicol. Dar bucură-te! Nimeni nu îți poate lua clipa în care să te bucuri, şi dacă nu ai face-o vei privi mai apoi spre trecut cu regret...
E acum. E frumos. E primăvară. Aş vrea să trăiesc într-o veşnică primăvară.