O săptămână la un centru de persoane cu dizabilități

  Când viața îți dă noi oportunități, sunt de părere că trebuie să le iei ca pe niște profesori de la care poți învăța.

  Cu dorința de a cunoaște o altă ”lume” și puțina cunoștință despre aceasta a început săptămâna mea de practică într-un centru de persoane cu dizabilități. Nu pot spune că nu m-au încercat sentimente de teamă și de neliniște de necunoscut, dar l-am pus pe Dumnezeu protecție peste mine, pentru că nu aveam de unde să știu cu ce se confruntă acei oameni. Și așa am mers la ei...

  Primul contact cu unul dintre ei nu pot să-l uit, când m-a văzut, s-a îndreptat înspre mine aproape la 10 cm și cu o voce groasă de bărbat care mai degrabă inspira frică decât prietenie m-a întrebat: - Cum te numești?

Prima reacție a fost să fac vreo doi pași în spate și apoi să-i răspund amabil întrebării.

Pentru ei nu există distanță, vin atât de aproape de tine de parcă ar vrea să intre în sufletul tău. 
Ei chiar trăiesc într-o lume diferită de a noastră, deși au aceleași nevoi de bază ca și noi. Diferența dintre ei și noi e harul lui Dumnezeu, care ne-a dat sănătate trupească și mintală. Tristul adevăr e că deși multor oameni li s-a dat harul de a fi sănătoși, își bat joc de viața lor trăind în păcat, pofte, vicii, desfrâu și întuneric.

Oare de ce nu prețuim sănătatea atunci când o avem și nu suntem mulțumitori pentru viața ce o trăim? De ce numai atunci când vedem pe stradă oameni cu dizabilități sau într-o stare nenorocită, vedem clar cu ochii noștri că ni s-a dat mult? Și doar atunci o oază de mulțumire se naște înlăuntrul nostru...

De ce în rest suntem orbi față de darul vieții ce l-am primit și uităm să mulțumim și să ne bucurăm de el?

  Oamenii aceștia sunt diferiți. Trăiesc într-o rutină zilnică, iar doar weekend-urile lor arată mai lejer și diversificat. Unii dintre ei mai au familie, care uneori îi iau acasă în weekend sau la unele sărbători, alții au familie, dar care nu mai vrea să știe prea multe despre ei, iar alții nu mai au pe nimeni. Fiecare cu nenorocirea lui. Oamenii aceștia se atașează de personalul centrului ca de o familie și uneori au nevoie doar de un zâmbet, o strângere de mână, o apreciere, o mângâiere pe umăr sau de o îmbrățișare seara înainte de culcare. Și mai mult decât atât, ei sunt ca într-o familie acolo, cunoscându-se, ajutându-se, apreciindu-se și certându-se uneori. Camerele lor sunt decorate cu tablouri, postere și puzzle-uri cu animale, mașini, flori și multe jucării de pluș, după preferința fiecăruia, astfel încât să le creeze o atmosferă plăcută și de-a casei.

  Din oamenii pe care i-am asistat împreună cu colegii, fiecare suferea de o meteahnă trupească și mintală, ceea ce îi făceau să aibă tot felul de ticuri nervoase pe care le făceau în mod repetat, de la schimbarea stării de voie bună într-o clipă la o stare depresivă, să zâmbească sau să înceapă să râdă dintr-o dată aparent din nimic, doar din plăsmuirea minții lor, să poată vorbi sau nu, să meargă aplecați de spate sau târându-și picioarele, să aibă ieșiri de comportament, să stea timp îndelungat în tăcere cu privirea pierdută în gol, sau să vorbească întruna despre una și alta într-un mod nedeslușit, iar uneori fiind atât de inocenți precum niște copii. Stând și privindu-i la masa de seară cum mâncau ordonat, mă gândeam și eram recunoscătoare că eu am primit mult în viață în comparație cu ei, ale căror chipuri cu trăsături deformate nu erau ușor de privit. Dar pe lângă trupul și mintea bolnavă, oamenii aceștia au și un suflet...

Oare câți oameni sănătoși conștientizează că mai au și suflet?

   Să vă spun ceva despre Tommy. Era tânăr, înalt, cu părul blond închis tuns scurt, cu ochii albaștri adânciți în orbite și un trup zvelt, dar care nu putea vorbi, iar când voia să exprime ceva scotea sunete sau făcea semne și care printre altele suferea și de Parkinson. Când îi ceream ajutorul la pregătirea cinei, nu pregeta în a mă ajuta. Mă înțelegea chiar dacă nu-mi putea răspunde prin cuvinte, dar acționa prin fapte. Într-una din zile când l-am asistat la bărbierit, după ce s-a bărbierit singur, știa că îl voi verifica și îl voi mai bărbieri încă o dată, mi-a înmânat aparatul de ras și a afișat un zâmbet larg pe față cu gura până la urechi. M-a amuzat zâmbetul lui inocent și copilăresc.

În ultima mea zi acolo a venit la mine de câteva ori doar ca să-mi dea o îmbrățișare, sau să-și plece capul sfios pe umărul meu zâmbindu-mi și tremurând din toate încheieturile.

   Acești oameni sunt mai curați, hrăniți și bine îngrijiți decât cei mai săraci oameni. Nu cunosc lipsa materială, dar cunosc alte lipsuri care sunt mai mari și care stau în calea bucuriei vieții lor... 

Cred că cu timpul cei care lucrează cu ei încep să-i vadă ca și ”normali”, să-i accepte așa cum sunt, cu dizabilitățile lor și să se obișnuiască cu ei, devenindu-le astfel munca mai ușoară. 

  La sfârșitul săptămânii de practică m-am bucurat că niciunul dintre ei nu a suferit vreun atac în tot timpul meu petrecut acolo, deși se putea întâmpla.

Dacă aș numi un singur lucru de care am fost conștientă în fiecare clipă și pe care l-am învățat, acesta ar fi mulțumirea pentru sănătate, atât în trup cât și în minte. Cred că am primit această viață în dar pentru a trăi cu un scop înalt.

Amintirea celor trăite în acel oraș mic din Germania, vecin orașului unde locuiesc a rămas în inima mea.