O săptămână la un centru de persoane cu dizabilități
Când viața îți dă
noi oportunități, sunt de părere că trebuie să le iei ca pe niște profesori de
la care poți învăța.
Cu dorința de a
cunoaște o altă ”lume” și puțina cunoștință despre aceasta a început săptămâna
mea de practică într-un centru de persoane cu dizabilități. Nu pot spune că nu
m-au încercat sentimente de teamă și de neliniște de necunoscut, dar l-am pus
pe Dumnezeu protecție peste mine, pentru că nu aveam de unde să știu cu ce se
confruntă acei oameni. Și așa am mers la ei...
Primul contact cu
unul dintre ei nu pot să-l uit, când m-a văzut, s-a îndreptat înspre mine
aproape la 10 cm și cu o voce groasă de bărbat care mai degrabă inspira frică
decât prietenie m-a întrebat: - Cum te numești?
Prima reacție a
fost să fac vreo doi pași în spate și apoi să-i răspund amabil întrebării.
Pentru ei nu
există distanță, vin atât de aproape de tine de parcă ar vrea să intre în
sufletul tău. Ei chiar trăiesc într-o lume diferită de a noastră, deși au aceleași nevoi de bază ca și noi. Diferența dintre ei și noi e harul lui Dumnezeu, care ne-a dat sănătate trupească și mintală. Tristul adevăr e că deși multor oameni li s-a dat harul de a fi sănătoși, își bat joc de viața lor trăind în păcat, pofte, vicii, desfrâu și întuneric.
Oare de ce nu prețuim
sănătatea atunci când o avem și nu suntem mulțumitori pentru viața ce o trăim?
De ce numai atunci când vedem pe stradă oameni cu dizabilități sau într-o stare
nenorocită, vedem clar cu ochii noștri că ni s-a dat mult? Și doar atunci o oază
de mulțumire se naște înlăuntrul nostru...
De ce în rest suntem
orbi față de darul vieții ce l-am primit și uităm să mulțumim și să ne bucurăm
de el?
Oamenii aceștia
sunt diferiți. Trăiesc într-o rutină zilnică, iar doar weekend-urile lor arată
mai lejer și diversificat. Unii dintre ei mai au familie, care uneori îi iau
acasă în weekend sau la unele sărbători, alții au familie, dar care nu mai vrea
să știe prea multe despre ei, iar alții nu mai au pe nimeni. Fiecare cu
nenorocirea lui. Oamenii aceștia se atașează de personalul centrului ca de o
familie și uneori au nevoie doar de un zâmbet, o strângere de mână, o
apreciere, o mângâiere pe umăr sau de o îmbrățișare seara înainte de culcare.
Și mai mult decât atât, ei sunt ca într-o familie acolo, cunoscându-se, ajutându-se,
apreciindu-se și certându-se uneori. Camerele lor sunt
decorate cu tablouri, postere și puzzle-uri cu animale, mașini, flori și multe
jucării de pluș, după preferința fiecăruia, astfel încât să le creeze o
atmosferă plăcută și de-a casei.
Din oamenii pe
care i-am asistat împreună cu colegii, fiecare suferea de o meteahnă trupească
și mintală, ceea ce îi făceau să aibă tot felul de ticuri nervoase pe care le
făceau în mod repetat, de la schimbarea stării de voie bună într-o clipă la o
stare depresivă, să zâmbească sau să înceapă să râdă dintr-o dată aparent
din nimic, doar din plăsmuirea minții lor, să poată vorbi sau nu, să meargă aplecați
de spate sau târându-și picioarele, să aibă ieșiri de comportament, să stea
timp îndelungat în tăcere cu privirea pierdută în gol, sau să vorbească întruna
despre una și alta într-un mod nedeslușit, iar uneori fiind atât de inocenți
precum niște copii. Stând și privindu-i la masa de seară cum mâncau ordonat, mă
gândeam și eram recunoscătoare că eu am primit mult în viață în comparație cu
ei, ale căror chipuri cu trăsături deformate nu erau ușor de privit. Dar pe
lângă trupul și mintea bolnavă, oamenii aceștia au și un suflet...
Oare câți oameni
sănătoși conștientizează că mai au și suflet?
Să vă spun ceva despre
Tommy. Era tânăr, înalt, cu părul blond închis tuns scurt, cu ochii albaștri adânciți
în orbite și un trup zvelt, dar care nu putea vorbi, iar când voia să exprime
ceva scotea sunete sau făcea semne și care printre altele suferea și de
Parkinson. Când îi ceream ajutorul la pregătirea cinei, nu pregeta în a mă ajuta.
Mă înțelegea chiar dacă nu-mi putea răspunde prin cuvinte, dar acționa prin
fapte. Într-una din zile când l-am asistat la bărbierit, după ce s-a bărbierit singur,
știa că îl voi verifica și îl voi mai bărbieri încă o dată, mi-a înmânat
aparatul de ras și a afișat un zâmbet larg pe față cu gura până la urechi. M-a
amuzat zâmbetul lui inocent și copilăresc.
În ultima mea zi
acolo a venit la mine de câteva ori doar ca să-mi dea o îmbrățișare, sau să-și plece
capul sfios pe umărul meu zâmbindu-mi și tremurând din toate încheieturile.
Acești oameni
sunt mai curați, hrăniți și bine îngrijiți decât cei mai săraci oameni. Nu
cunosc lipsa materială, dar cunosc alte lipsuri care sunt mai mari și care stau
în calea bucuriei vieții lor...
Cred că cu timpul
cei care lucrează cu ei încep să-i vadă ca și ”normali”, să-i accepte așa cum
sunt, cu dizabilitățile lor și să se obișnuiască cu ei, devenindu-le astfel
munca mai ușoară.
La sfârșitul săptămânii
de practică m-am bucurat că niciunul dintre ei nu a suferit vreun atac în tot
timpul meu petrecut acolo, deși se putea întâmpla.
Dacă aș numi un singur
lucru de care am fost conștientă în fiecare clipă și pe care l-am învățat,
acesta ar fi mulțumirea pentru sănătate, atât în trup cât și în minte. Cred că
am primit această viață în dar pentru a trăi cu un scop înalt.
Amintirea celor trăite
în acel oraș mic din Germania, vecin orașului unde locuiesc a rămas în inima
mea.