Șir de cuvinte

Vino iubire cu parfum de ani tineri. Vino și îmbie-mă la visare! Vino și rămâi la mine. Și azi. Și mâine. Și oricând. Nu-mi doresc să mai pleci nicicând.  Să fiu doar eu cu tine. Să fim doar noi. Vino și asigură-mă că timpul nu va fi un obstacol pentru noi. Că vom trece prin el, la fel de tineri ca în prima clipă. Iar iubirea noastră să devină veșnică. Să mă pierd sub cerul înstelat. Să simt că nu mai ating pămantul, ci doar plutesc. Să mă pierd și doar la tine în brațe să mă găsesc. Iubirea. Ne-o dorim și la fel de mult avem nevoie de ea. Poate  dorința s-a trezit din nevoia stăruitoare ce bate la ușa inimii... 

Tu. Eu. Ai fost și am fost. Ai fost începutul meu timid. Ai fost o tresărire în mine.  Ai fost gândul cu care adormeam și mă trezeam.  Ai fost dorul surd din noapte. Ai fost soarele strălucitor de dimineață.  Ai fost lumina din ochii mei. Ai fost zâmbetul ce-l purtam pe chip. Ai fost aripile cu care zburam. Ai fost bucurie. Ai fost și nostalgie. Ai fost timp în adierea vântului. Ai fost vocea ce mă liniștea. Ai fost bătaia inimii. Ai fost îmbrățișarea caldă. Ai fost acel frumos.  Ai fost adânc săpat în mine.  Ai fost totul. Ai fost și sfârșitul nevrut. Ai fost... Te-am cuprins cu gândul, când mi-ai fost departe. Te-am atins în vis. Te-am sărutat cu privirea, când mi-ai fost aproape. Iar... cu inima te-am plâns, când nu mi-ai mai fost.  Mi-ai fost și nu-mi mai ești. Rămâi în amintirea unui fost. Singurului fost.

  În starea asta pustie te văd mai departe ca oricând. Secătuită de puteri și fără vlagă, speranța într-un apropiat frumos a fost dusă undeva departe. Poate, tot acolo în locul unde ești și tu. Poate, vă veți întâlni pe drum și veți veni împreună.  Simt că vor trece singuratice răsărituri și apusuri până ne vom întrezări privirile. Până să văd licărul sclipitor din ochii tăi ce mă va îndeamna să-ți răspund la fel, știind că ceva în pieptul tău s-a aprins. Acel ceva... Și-apoi vei face parte din viața mea completându-mă. Și vom fi doi, un întreg.  Da, vor trece zile nenumărate în rutina mea amalgamă. Dar nici o zi nu va trece fără să-mi înalț gândul la tine. Vrând să te prind cumva. Oh, dacă ai fi fost o umbră măcar, să ai contur. Poate te-aș fi recunoscut în mulțimea de oameni ce se perindă prin fața mea dorindu-și a fi tu. Dar printre ei, nu ești de zărit și nici nu ești o umbră. Ci doar un străin pentru lumea mea. Dar unde ești, străine? Aproape sau departe? Până atunci ești m

„ O dată mi-ai scris că voiai să stai lângă mine în timp ce scriu; gândește-te doar că n-aş mai putea scrie (nici altminteri nu prea sunt în stare), dar atunci n-aş mai putea scrie deloc. [...]  Nu poți fi niciodată îndeajuns de singur când scrii, din cauza asta nu poate fi niciodată destulă tăcere în jurul tău când scrii, noaptea este încă prea puțin noapte. Din cauza asta nu poate fi niciodată destul timp la dispoziție, căci drumurile sunt lungi şi te rătăceşti uşor, uneori te cuprinde spaima şi, fără nici o constrângere şi ispită, îți vine dorința să fugi îndărăt (o dorință întotdeauna greu pedepsită mai târziu), ca atunci când ai primit pe neaşteptate un sărut de pe gura cea mai iubită! ”                                                                                                                           Kafka către Felice

Într-un moment de agonie ea a cedat. Așa cum era și cum se simțea s-a îndreptat spre el. Cu capul aproape plecat iar cu mâinile părea că cere ceva subtil. Și-a zis ca măcar surâsul să și-l păstreze. Să dea un aer de armonie, aproape uitând de zilele pustii în care a stat de veghe în așteptarea răspunsului. Da, cu mâinile voia să primească răspunsul lui. În avansarea ei nesigură era incertitudine.  Nu știa ce îi va putea aduce aceasta. O reînoire a speranței sau un pas trist ce trebuia să-l dea înapoi.  Și dacă ar fi dat înapoi, ea tot spre înainte mergea.   Răspunsul lui... a ajuns la ea. L-a primit. Dar nu așa clar precum ea se aștepta. Un răspuns încețoșat, din care ea nu a înțeles prea mult. Să pară a fi sau a nu fi ? Sau doar a fi și a nu fi? Sau doar a părea.. Nici ea nu mai știa. A rămas pierdută în ceața deasă ce-i acoperea orizontul. Dar în rătăcirea ei și-a făcut curaj. Da, și-a făcut curaj!  Curaj ca să renunțe la speranță. La tot ce putea însemna... la a fi. La iluzii

  Ea aștepta, iar el tăcea. Tăcerea lui i se parea insuportabilă. Se întreba oare cât va mai dura? Când avea de gând să rupă lanțul tăcerii, ce-l purtase după el atâta drum. Când avea să  î și facă curaj să-i spună ceva... orice. O fărâmă din vorbele lui, ce-i dădeau răgaz inimii ei. Ce-i stâmpăra setea de speranță. Voia să știe ce va urma... să continue să aștepte sau sa afle calea de eliberare  din colivia în care se găsea. Voia un semn, un cuvânt, ce pentru ea însemna totul rezumându-se la doar două cuvinte. Speranță sau eliberare?    Ea nu știa cum de gândul ei trăgea mereu la el, ca un fier spre magnet. Se întreba dacă și lui i se întâmpla la fel... Dar se îndoia în privința lui. Tăcerea lui vorbea. Și totuși o speranță dulce tot mai avea... Răspunsul ei era la el, iar ei îi era greu să-și facă curaj să il ceară. Nu de teama că nu l-ar fi primit, sau de răspuns, oricare ar fi fost el, căci se aștepta la orice din partea lui. La cât de imprevizibil fusese la început, dar cu o

    E primăvară.E iar primăvară. Timpul când totul revine la viață, iar noi ne dezmorțim sufletele după iarna înghețată. Ghioceii şi-au făcut timid apariția din zăpada rece. Aşa fragili, precum sufletele oamenilor. Între ploaie şi soare totul a devenit verde. Iarba s-a împrietenit cu florile galbene ce au apărut ca prin minune şi se bucură de compania ce şi-o țin, ştiind că va veni clipa când vor trece. Ele, floricelele galbene vor lua forma unor păpădii, cărora vântul le va smulge ultimul semn de viață.Totul trece, şi noi trecem. Mă întristez când văd că tot mai puțini sunt acei ce se bucură de minunea naturii şi semnele primăverii. Nu pot exprima gingăşia pe care o văd în florile pomilor... albe, roz şi mireasma ce o emană. Păsările în bucuria lor, îşi cânta cântul lor. Parcă ar vrea să ne transmită vibrația primăverii şi a vieții totodată. Parcă de acolo de sus cocoțate, ne văd fețele tot mai triste şi posomorâte, ca şi cum am asista la înmormântare zilnic.    Uităm să trăim. U

  Primăvara ei e pe drum. Ea,crezând că întârzie... O zăreşte în depărtare. O priveşte cu plăcere cum înaintează agale... În ochii ei se poate vedea licărul stins, care va fi aprins odată cu venirea ei, a primăverii. Zâmbetul ei trădează dezamăgire şi, totodată, dorința de-a zâmbi din nou, mai larg şi mai cu viață. Dorința era speranță iar speranța aşteptare. Nu, aşteptarea ei nu va fi în zadar!     Va întâmpina cu drag primăvara, atunci când aceasta îi va bate în poartă.   Vine împiedicându-se. Se loveşte în bătaia vântului. Ploaia cade peste ea, dar continuă să meargă. Cerul înnorat îi îngreuiază mersul, dar soarele-i aşezat pe chip o face să se desfăşoare strălucind.    Ea vine cu splendoare. Primăvara ei vine. Primăvara ei e aproape. Iar ea o aşteaptă cu brațele sufletului deschise. Da, o aşteaptă! 

     Alb,negru.O coală de hârtie,un stilou. Viața ni se pune în față precum o coală albă și curată.Stiloul ne simbolizează pe noi... tot ceea ce am scris până acum ne-a adus unde suntem. Suntem suma deciziilor luate în trecut. Bune sau rele,făcute cu pași hotărâți sau mai puțin.    Noi,uneori scriem rapid, ca nu cumva să ne scape vreun moment de fericire. Dat fiind faptul că fericirea e atât de rară și efimeră. Alteori, ni se usucă penița, simțind că nu mai putem continua,nu mai vrem. Atunci totul devine sec.Viața însăși... lipsindu-i culoarea în obraji. Începem să o vedem doar în alb și negru, ca și când ne-am pune o mască special pentru asta. Ajungem să ne întrebăm atunci care e adevăratul sens al vieții și rostul nostru în ea.    Viața în nonculori ne arată o altă față. E tristă, plânsă, melancolică dar este și de folos. Ea, scoate tainele ascunse din străfundul sufletului nostru. Ne sensibilizează privirile doar recapitulând-o și lacrimi încep să curgă. Ea, ne conștientizea

    Draga mea, nici un bărbat nu poate să te aibă decât dacă te are de la Mine.Am păstrat un om pentru tine, care să aibă inima mea și mă iubește mai mult decât te va iubi.În curând îl vei cunoaște.Exact la timpul potrivit pe care l-am pregătit.Tu ești prințesa mea, fiica mea.Fie ca nici un prinț să nu te aibă decât dacă te cere din mâna mea pentru că Eu sunt Tatăl tău, Regele regilor. Tu, prințesa mea meriți să fii iubită și meriți un prinț.             Cu dragoste, Dumnezeu            (Autor necunoscut)